A nins azi noapte, din nou. A nins și mi-a cam dat planurile peste cap. Dar pentru că m-am trezit devreme și nu mai aveam somn m-a apucat un dor de ducă și o dorință crâncenă de a mă “revanșa” față de ninsoarea care e clar că își planificase să mă țină în casă. Așa că îmi iau amanta – cea cu care m-a prins soția la cumpana dintre ani singuri, în balcon admirând focurile de artificii – și plecăm hai-hui prin oraș (da, amanta e camera foto … v-ați liniștit? 😉  ).

Afară nu-i frig, dar ninge și miroase a iarnă, așa că simt nevoia de a evita pe cât posibil aglomerația și arterele principale nedeszapezite și o iau ușor spre malul Timișului. Ajuns pe mal observ că nu-s singurul care a fost scos din casă de pasiunea pentru ceva, ci mai sunt și alții care au ales să-i râdă ninsorii în nas.

Odată ajuns în Cotul Mic, fulgii de nea au devenit mai mari și ninsoarea mai puternică așa că m-am grăbit să-mi protejez aparatul sub copacii care parca protejează aleea.

Am văzut în filme că întotdeauna când actorii principali se simt în siguranță, după colț pândește un pericol mai mare. Cam asta am simțit și eu pe propria piele când parcă din pământ au răsărit trei dulăi care alergau spre mine lătrând și mârâind de parcă voiau să mă mănânce. Bineînțeles … ca de obicei, primul lătrat e subțire și rămâne undeva în urmă, iar ultimul e cel mai gros și se apropie tot mai repede. Când văd că namila albă cu pete negre se apropie deja periculos, apuc trepiedul în mâna și îl îndrept amenințător înspre botul ei. Nu știu dacă skill-ul meu în mânuirea sabiei l-a impresionat, sau am strigat mai tare decât putea el lătra, dar important e că până la urmă s-a retras cu coada între picioare și mârâind nervos. 😀 Un lucru am înțeles însă … și anume de ce spun fotografii profesioniști să nu pleci niciodată fără trepied la o sesiune foto! :- ))

Ajung în parcul George Enescu și constat că sunt doar eu și porumbeii, iar la patinoar nu era nimeni. Nu-i nimic, ocazia perfectă pentru a prinde câteva cadre cu porumbei fără să-i sperie nimeni.

Dezamăgirea mare a fost lipsa păsărilor de apă care în anii trecuți animau zona dintre podul de fier și cel de beton. De data asta am găsit doar câteva perechi de rațe sălbatice atât de zgribulite încât de la distanță aveai impresia că sunt doar niște pietre.

În drum spre casă, ieșirea a fost salvată de un rățoi cu chef de joacă și pescuit, al cărui spectacol a meritat admirat, chiar dacă de multe ori era prea departe pentru a putea obține vreun cadru care să merite păstrat.

Văzând personajul din imaginea de mai jos m-am gândit că dacă o să văd un câine ce poartă lăbuși (sau cum s-ar putea numi echivalentul mănușilor pentru câini), mă liniștesc și mă resemnez … și nu mă mai poate surprinde nimic. Oare blana ce rol are … doar să umple de păr covorul stăpânului?

Mi-a venit ideea să fac o comparație între cei “răsfățați” (care abia mai pot umbla din cauza țoalelor) și ceilalți, care zburdă nestingheriți prin zăpadă.

Puțin mai târziu, căutând cadre de genul celor de mai jos

am observat o mogâldeață negră ghemuită în zăpadă și mi-am zis că e corect să arăt și cealaltă față a lipsei răsfățului. Aveam de gând să încerc un cadru cât mai dramatic cu acel câine suferind de frig. Surpriză! Când m-a simțit, parcă a înviat și s-a dovedit cel mai cooperant model cu care am lucrat până acum. Mai târziu m-am prins și de ce … încerca să-mi distragă atenția de la culcușul unde era cuibărit prietenul lui mai batrân…

Pe când mă pregăteam sa bag aparatul înapoi în rucsac mi-am dat seama că văd singurul copil care a renunțat la PC pentru a se juca în zăpadă. Era singurul pe care l-am văzut în cele două ore cât a durat plimbarea mea.