Concertul anual de ”somn ușor” pentru lilieci

E dimineața devreme, o dimineață răcoroasă în toamna anului 1984, iar eu deschid un ochi și privesc spre geam. Oare cât o fi ora, că văd că e încă întuneric afară. Da, dar eu nu mai am somn. Azi urmează să asist la primul concert simfonic din viața mea și nu, nu în vreun amfiteatru sau vreo sală cochetă de concerte, ci în peșteră. Am 7 ani și de când mi-a spus tata că o să mergem la concert îi mulțumesc în gând amicului de la care am luat păduchi, pentru că astfel timp de câteva zile nu merg la școală. Ce contează că sunt ras în cap? Îmi pun șapca și nu observă nimeni. 😉

Stau cu ochii închiși și ascult foșnetul frunzelor care cad din copacii de pe dealul ce se ridică exact de sub fereastra dormitorului meu. Nu înțeleg de ce în minte îmi răsună Imnul României din moment ce azi nu merg la școală, nu va trebui să-l cânt și tata mi-a spus că mergem la concert de muzică simfonică, aia pe care el o ascultă din când în când la pick-up. Ah, stai! Nu e în minte! Chiar se aude! E radioul din bucătărie, ceea ce înseamnă că e ora 6 și tata s-a trezit!!! Hopa sus! Plecăm la concert!

Puțin mai târziu aveam de mers din Românești spre peșteră, pe jos, în urcare, ghidându-ne după semnele în formă de cruce galbenă vopsite pe copaci. Involuntar (sau nu? 😉 ) a fost prima lecție de orientare în natură pe traseu marcat pe care am primit-o și a fost foarte distractiv, mai ales că pe traseu am admirat și biserica de lemn din Românești, iar de pe coama dealului am putut admira toată valea și a fost uimitor să constat că de acolo se vedea chiar și fabrica de oțet de la Margina, aflată la vreo 6-7 km depărtare. Pe drum ne-am întâlnit cu un domn de la Filarmonică ce urca agale cu tocul de vioară în mână. Domnul cu barbă, pe care eu îl percepeam ca un ”moșulică” (deși nu cred că avea o vârstă mai înaintată decât cea pe care o am eu acum), mi-a stârnit și mai tare interesul povestindu-ne câte ceva despre speologie, dar și asigurându-mă că voi recunoaște cel puțin una din piesele interpretate, pentru că multe piese de muzică clasică fac parte din coloanele sonore ale desenelor animate.

Iată-mă în peșteră 32 de ani mai târziu. E atât de multă lumină comparativ cu bezna aproape totala de la prima ediție, pereții peșterii sunt scăldați în lumini multicolore, iar în locul celor câteva zeci de spectatori de atunci, astăzi se adună peste de 2000. Acum, spre deosebire de atunci drumul este practicabil și pietruit până la ultima poieniță ce precede poteca spre peșteră, potecă ce se ambiționează parcă să-ți amintească faptul că te afli totuși într-o pădure și că nu te îndrepți spre Filarmonică, ci spre o peșteră. Astfel realizezi că multe lucruri au rămas aproape la fel și eu sper să rămână în continuare așa. Pentru că încă există noroi în pădure după ploaie, încă nu poți ajunge cu mașina până la intrare așa cum faci la supermarket, încă nu există fotolii pentru spectatori în peșteră așa cum (mai în glumă, mai în serios) visează dl. Gârboni, încă îl putem vedea pe domnul doctor Lupu așezat în primul rând și acest concert încă poate fi asociat cu un cântec de leagăn pentru liliecii care se pregătesc de hibernare.

Leave a Reply