Etnografia

tomesti_stelari_

PORTUL ŞI COSTUMUL POPULAR
Portul locuitorilor din zonă dar şi din întregul Banat a fost descris în amănunţime pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de austriacul J.J. Ehler şi italianul Francesco Griselini, funcţionari ai administraţiei austriece, stabiliţi aici începând cu anul 1716.

Francesco Griselini descrie îmbrăcămintea românilor din Banat: „îmbrăcămintea se compune dintr-o cămaşă cu mâneci largi şi scurte, care nu trec mult peste şolduri şi dintr-o pereche de iţari lungi, care sunt din pânză pe timpul verii şi dintr-un postav gros şi alb la vreme de iarnă. În acest din urmă anotimp românii poartă peste cămaşă şi o manta din postav, care este uneori căptuşită cu blană albă de miel şi împodobită cu fireturi negre, îşi înfăşoară picioarele într-un fel de împletitură din lână…….în locul ghetelor poartă nişte tălpici legate cu curele din piele moale. Totul este aidoma imaginii reprezentate pe antichităţile romane.” În continuare menţionează că românii poartă o cingătoare lată din piele, capul şi-l acoperă cu căciulă din blană de miel. Româncele au o cămaşă lungă până la glezne peste care îmbracă o altă haină de lână având diferite culori, în jurul trupului înfăşoară un brâu lat din lână. Mai poartă un fel de laibăr scurt, fără mâneci, iar iarna peste acesta îmbracă un cojoc din piei de miel. În picioare poartă cismuliţe din piele roşie sau galbenă. La gât poartă salbe din bănuţi sau mai rar galbeni. La sărbători cămaşa este brodată cu mătase sau cu fir de imitaţie de aur.

Portul locuitorilor rezultă şi din analiza iconografiei unor biserici din lemn păstrate în această zonă, construite în secolele XVII – XVIII şi pictate în secolele XVIII – XIX, ctitorii par îmbrăcaţi în portul local: şubă cu şinioare, cioareci, pieptare, cizme şi căciulă, piese ce s-au păstrat până astăzi în zonă.

În portul popular femeiesc s-au conservat de asemenea două piese – ceapsa şi opregul – atestate în portul românesc încă din cele mai vechi timpuri. Găteala capului – pieptenătura, se schimba în funcţie de vârsta femeilor. În copilărie şi în adolescenţă, fetele purtau părul pieptănat în cozi („chici”) lăsate pe spate. Pe timpul rece purtau baticuri (cârpe).

Când începea să iasă la joc, fata îşi împletea părul într-o singură chică, pe care o împodobea cu flori, salbe de monede, panglici.

La momentul căsătoriei părul era prins la spate într-un suport numit „conci”, realizat din lemn sau metal. Peste conciul astfel format se punea ceapsa peste care se purta o cârpă de mătase cu ciucuri.

Astăzi, această pieptănătură şi ceapsa de pânză nu se mai poartă.

În zilele noastre, peste pieptănăturile foarte simple se pun basmale din pânză obişnuită (în zilele de lucru), iar în cele de sărbătoare se poartă basmale din mătase, catifea sau lână.

Portul femeiesc tradiţional era format din „spăcel” şi poale confecţionate din pânză ţesută în război, în două iţe, cătrinţe (pânză ţesută în război) purtată în faţă peste poale şi opregul cu ciucuri care se purta în spate. La acest ansamblu capul era împodobit cu cealmă, o variantă a conciului iar mijlocul era legat cu o „brăcire”.

Costumul bărbătesc tradiţional era format din cămaşă, izmene şi cioareci la care se adaugă pieptarul, cingătorile, obiele şi opinci. Cămaşa era din pânză ţesută la război lungă până aproape de genunchi. Era ornamentată pe piept, la mâneci şi pe poale. Izmenele erau făcute tot din pânză ţesută în război, se strângeau pe corp cu un brăcinar. Marginea de jos avea aceleaşi ornamente ca şi cămaşa. Cioarecii erau confecţionaţi din stofă de lână ţesută în război. Stofa era dusă la văiegile din Curtea sau Gladna Română. Peste cămaşă se purtau pieptare, cojoace sau şube. Atât femeile cât şi bărbaţii purtau în picioare obiele (ţesute în război) şi opinci din piele de vânat, porc sau bovine. Treptat opincile au fost înlocuite cu cizme din piele, iar acum se poartă încălţăminte cumpărată din comerţ.

Costumul tradiţional descris, în zilele noastre se poartă în cadrul spectacolelor folclorice din zonă .

Decorul casei. Casa ţăranului român, modestă ca înfăţişare, a fost curată ca şi el, îmbrăcată frumos în ciclul marilor sărbători, în momentele mai importante din viaţa familială şi socială, când se etalau cele mai frumoase textile de casă, pe masă, pe paturi, pe pereţi, pe laviţe etc.

Ţesuturile de lână (procoviţa şi lepedeul) sau ţesuturile din cânepă şi bumbac (tindee, măsaie, ponevi) au avut dintotdeauna un important rol decorativ în interiorul casei ţărăneşti.

DATINI ŞI OBICEIURI
Datinile şi obiceiurile ocazionate de diferite sărbători şi evenimente, pe care le întâlnim în comuna Tomeşti, au o origine foarte diferită. Multe sunt coborâte din cultura traco-dacico-romană. Altele sunt întâmplări sau fapte de viaţă ale trecutului medieval reflectând mentalitatea locuitorilor din mediul sătesc de la deal şi de la munte.

Biserica a introdus şi ea o serie de obiceiuri şi a contribuit la schimbarea sensului şi formelor obiceiurilor mai vechi.

Obiceiurile din comună pot fi grupate în două categorii:

  • obiceiuri calendaristice: de iarnă – Moş Nicolae, Crăciun, Anul Nou, Bobotează, de primăvară – Paşte, Buna Vestire, de vară – Sânziene etc.
  • obiceiuri legate de ciclul vieţii (naştere, căsătorie, moarte).

Obiceiuri calendaristice

Copii cu steaua

Obiceiurile de iarnă încep în dimineaţa de Ajun şi continuă până la Sfântul Ioan (7 decembrie). În seara de Ajun copiii de 10 – 15 ani merg cu „Steaua” sau „Craii” după o pregătire prealabilă de 2 – 3 săptămâni. Au un repertoriu variat unde prin cântece şi o piesă de teatru (în care intră Irod, Craii şi Îngerul), se dă vestea naşterii Mântuitorului şi urează „Sărbători Fericite” gospodarului care i-a primit. Tinerii sunt îmbrăcaţi în costume populare, încinşi la brâu şi în diagonală cu tricolor, craii au peste căciuli „comanace” cu o cruce deasupra, au săbii din lemn iar îngerul poartă o stea împodobită cu ghirlande din hârtie. Obiceiul este practicat în toate satele comunei.

Tot în seara de Ajun a Crăciunului dar şi a Anului Nou, tineri căsătoriţi sau necăsătoriţi merg din casă în casă colindând godpodarii satului.

O altă formă de colind este cel cu dube practicat în satele Româneşti, Tomeşti şi Baloşeşti. Dubele – nişte tobe mici construite din piele de câine, sunt împodobite cu diferite ornamentaţii. Flăcăii (dubaşii) sunt necăsătoriţi, îmbrăcaţi în costume populare, cu tricolor, au un repertoriu foarte variat: colindă de gazdă, de fată etc. care se învaţă începând cu lăsatul postului. În ritmul tobelor (dubelor) şi a altor instrumente muzicale (taragot, saxafon, acordeon) dubaşii prezentau în seara de Ajun până dimineaţa dansul şi cântecele tradiţionale (dansul cerbului, cântece de începutul satului, de sfârşitul satului etc). Ei erau conduşi de un vătaf, lângă care se afla cerbul (capra). Cel care a interpretat rolul cerbului nu avea voie să intre în biserică şase săptămâni.

De Anul Nou grupuri de băieţi şi fete mergeau să „gratuleze” diferiţi cetăţeni ai comunităţii locale.

Obiceiurile de primăvară sunt legate de diferite sărbători mai importante ale primăverii, fără să aibă amplitudinea obiceiurilor de iarnă.

Înainte de Paşti avea loc „strigarea peste sat” numită „Alimori” unde de pe două dealuri opuse se strigau pe rând întâmplări petrecute în cadrul colectivităţii, aspecte negative din viaţa satului, cu scopul menţinerii hărniciei, omeniei şi bunei cuviinţe.

În prima duminică înainte de lăsat sec de carne, se organizau hore unde tinerii dansau până noaptea târziu.

În cadrul obiceiului de muncă ce se desfăşoară primăvara trebuie remarcat cel al Măsuratului Oilor. El se păstrează neschimbat şi are loc în fiecare an la 1 mai la Luncani şi cu aproximativ două săptămâni înainte în celelalte sate.

Pe parcursul anotimpurilor de primăvară, vară, iarnă şi toamnă în sărbători anume amintite ce reprezintă hramul bisericii din localitate se organiza (se mai organizează şi în prezent) o horă cu caracter special numită rugă. La începuturi se ţinea în curtea bisericii şi era începută de preotul satului şi de o fată considerată de neam ales, sau renumită pentru frumuzseţea sa.

Prin ridicarea şi sfinţirea Mănăstirii Izvorul lui Miron din Româneşti, s-a instituit obiceiul unei mari întruniri religioase de ziua Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanul (20 iulie) când se adunau (şi se adună) credincioşi din întreaga zonă.

Obiceiurile familiale sunt legate de cele mai importante evenimente din viaţă – naşterea, nunta, moartea.

Obiceiurile de naştere. Venirea pe lume a unui copil, naşterea, este un moment de bucurie şi petrecere în cadrul familiei. În satele comunei Tomeşti obiceiurile de naştere erau asemănătoare. Întru-cât naşterea (facerea) unui copil reprezintă împlinirea totală a rostului femeii în lume, ea este privită cu admiraţie, cu multă grijă, dar şi cu o anumită teamă.

Pentru a nu influenţa negativ naşterea şi pentru preântâmpinarea unor rele care se pot abate asupra copilului, mama trebuia să se conformeze unor rigori nescrise.

Înainte de naştere prima grijă era de a găsi moaşa de familie şi naşul (în aproape toate cazurile era cel de la căsătorie). Moaşa de neam era o femeie cu experienţă, apreciată şi stimată de toţi, având obligaţia să o asiste pe mamă în momentul naşterii, să taie cordonul ombilical al copilului şi să aducă trei zile la rând mâncare tinerei mame şi să spele copilul trei zile. În apă se puneau bani, flori de grădină, făină etc. apoi pe încheietura mâinii copilului se lega un fir de aţă roşie.

În a treia zi se conduceau ursitoarele care în credinţa populară urseau viitorul copilului.

De obicei la şase săptămâni după naştere are loc botezul copilului. Prin botez se realiza încadrarea în familie a noului născut, când i se dă şi nume.

Obiceiurile de nuntă. Nunţile reprezintă un ceremonial fastuos, dar şi riguros, depăşind în amploare toate celelalte obiceiuri ale anului şi ale ciclului familial.

După ce tinerii se plac, băiatul însoţit de părinţi merge în peţit (căpăreală) la părinţii fetei unde dau o anumită sumă (căpăreală) pentru fată şi stabileşte data nunţii şi a numărului de invitaţi „uspecioni”.

Cu cel puţin o săptîmână înainte de nuntă „dolieşii” umblau cu dolia înflorată plină cu ţuică pentru a face invitaţia la nuntă. Naşul ajutat de cei doi „givări” conducea nunta. Pe parcursul ritualului, toate momentele erau însoţite de oraţii.

Uspecionii mirelui pornesc spre casa miresei, în alai, pe jos sau în căruţe ornamentate cu stranuri. În faţa porţii miresei, închise (aici se aflau mai multe obstacole) givărul mirelui spunea oraţia, în care se aminteşte despre o floare care s-ar afla acolo şi au venit să o culeagă. După două mirese false este scoasă în curte adevărata mireasă. Aici se afla o masă cu un „şofei” (ciubăr din lemn) şi un buchet de busuioc, o farfurie cu brânză, o cunună de fuior etc. Mireasa avea misiunea să stropească cu buchetul de busuioc pe cei din jur, cei stropiţi trebuiau să arunce bani în şofei zicând:

„Noi dăm bani,
Dumnezeu să-i dea ani,
Mulţi şi fericiţi,
La tinerii care să-mpreună”

După acest moment toţi nuntaşii cântă cântecul miresei iar apa din şofei era aruncată la grădină la rădăcină unui măr. Mirele tăia cu cuţitul o crenguţă din pomul roditor (măr dulce), pe care se aflau agăţate mărgelele miresei. Mireasa trebuia să prindă în poală crenguţa tăiată.

În curtea miresei se legau cârpile mari la mireasă „zăboni”. Uspăcionii cântă acum oraţia numită şi „de zăboni”, cu ocazia trecerii miresei din rândul fetelor în rândul nevestelor.

După cununie urma jocul miresei, ospăţul şi „strigarea cinstei”. Strigarea cinstei durează destul de mult şi se desfăşoară într-o atmosferă de petrecere. Darurile constau în bani dar şi în obiecte. Mireasa este dusă într-o încăpere, unde este pieptănată ca nevastă şi este legată la cap cu o cârpă. Dimineaţa uspăcionii interpretează cântecul miresei, prin care aceasta îşi cere ieratre de la părinţi, fraţi, surori etc. după care pleacă la casele lor.

Obiceiuri de înmormântare. Trecerea în nefiinţă, înmormântarea, este şi ea marcată de obiceiuri. În desfăşurarea ceremonialului se disting mai multe momente: pregătirea mortului, priveghiul, punerea în sicriu, drumul spre cimitir, înmormântarea, pomenile.

Obiceiurile legate de moarte au păstrat mai mult decât celelalte obiceiuri credinţe şi practici străvechi anterioare creştinismului, (cântecul Zorile, depunerea de seminţe de mac în coşciug, răsturnarea mesei pe care a fost depus mortul, etc).

 

2 comments:

  1. Foarte buna informatia. Voi marcaj aceasta pagina si o voi vizita des. Va multumim pentru promovarea acestu subiect.
    Am gasit informatii imprtante depre obiceiurile de nunta si invitatia la nunta

  2. Foarte buna informatia. Voi marcaj aceasta pagina si o voi vizita des. Va multumim pentru promovarea acestu subiect.
    Am gasit informatii imprtante depre obiceiurile de nunta si invitatia la nunta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *