Fabrica de sticlărie Tomeşti între anii 1948 – 1989

tomesti_1948_

În luna martie 1948 s-a pus în funcţie un nou cuptor vană compartimentat. Producţia s-a îmbunătăţit calitativ şi numărul muncitorilor calificaţi a crescut. Pentru prima dată au fost introduse la Tomeşti cuptoare vană compartimentate.

La naţionalizarea industriei în 11 iunie 1948, Fabrica de sticlărie Tomeşti avea în funcţiune cele două cuptoare vană pe locul celor două cuptoare cu oale. Sortimentele care se fabricau se extinseseră în favoarea articolelor de sticlă suflată de menaj şi al articolelor de lampă. La sfârşitul anului 1948 erau aproximativ 200 de muncitori. Primul director după naţionalizare a fost Ghia Ioan (39 ani).

După anul 1958, a început o perioadă de modernizare prin investiţii. S-a făcut o hală nouă de fabricaţie în anul 1959, pe acelaşi amplasament, s-a construit o hală nouă pentru atelierul de gravat şi şlefuit, atelierul de pictură şi anexe. Era o necesitate economică să se înmulţească sortimentele mai puţin grele şi mai valoroase, sticla de calitate mai bună şi cu mai mult decor. S-a construit un nou cuptor cu oale, căci s-au reluat importurile, pregătind în acelaşi timp condiţii pentru a realiza sticlărie de export. S-a trecut la folosirea nisipului de Miorcani, care ulterior a fost înnobilat în fabrică, într-o instalaţie de spălare cu acid, ajungând să se scadă conţinutul de oxid de fier până la 0,015 % FeO.

Pentru cazarea corespunzătoare a tinerilor, s-a construit în anul 1955 căminul numit „23 August” cu o capacitate de 33 de locuri la etajul I şi cu apartamente la parter.

Începând cu anul 1952 forma de organizare şi conducere a fabricilor de sticlă şi ceramică fină se perfecţionează prin crearea în cadrul Ministerului Industriei Uşoare a unei Directii Generale Industriale ce coordona din toate punctele de vedere activitatea fabricilor subordonate.

În anul 1956 se construieşte linia ferată industrială Tomeşti-Margina, făcând astfel posibilă legătura cu gara CFR Margina care facilita transportul materiei prime şi a produselor finite.

În anul 1957 s-a introdus regimul de lucru de 6 ore la sticlari şi muncitorii de la amestec. Această măsură pe lângă importanţa deosebită pentru sănătatea muncitorilor, a avut şi o eficienţă economică şi a dus la un necesar mai mare de muncitori calificaţi (artizanul acestor măsuri a fost economistul Dragomirescu Dorel din cadrul Direcţiei). Aceştia vor fi şcolarizaţi prin şcolile profesionale de la Turda şi Mediaş şi prin ucenicie la locul de muncă pentru sticlari şi şcolile profesionale M.I.U. din Sighişoara şi Târgu Mureş pentru sectorul mecano-energetic.

Începând cu anul 1956 necesarul de apă industrială se asigură prin montarea unui bazin, la diferenţă de nivel, alimentat cu apă prin tubul de aducţiune al uzinei electrice (uzina electrică a fost mărită în anul 1953, iar în anul 1954 s-a mai montat un motor Skoda de 240 CP).

Necesarul de apă potabilă s-a asigurat până în anul 1958 prin transportul cu butoaiele de la fântânile din colonie. În anul 1959 s-a construit primul bazin de apă potabilă lângă dispensar.

În1958 s-au desfiinţat cuptoarele fixe de recoacere şi s-a trecut la cuptoarele tunel tip AMKO, încălzite cu combustibil lichid. Şi cuptoarele de topit sticla au fost trecute pe combustibil lichid din anul 1958-1959.

Din anul 1958 topirea sticlei se va face cu combustibil lichid tip calorifer, prin pulverizare (ardere) cu aer ventilat, iar din 1961 se trece la pulverizarea combustibilului cu aer comprimat. Pentru aceasta, în anul 1961 s-a construit o staţie de compresoare care avea la început un compresor tip „Timpuri Noi” de 4 m /min. Din anul 1963 s-a montat un compresor tip „Reşiţa” de 5 m /min, iar din anul 1966 se montează al doilea compresor Reşiţa de 15 m /min.

În anul 1959 s-a construit centrala termică cu două cazane de tip Manotehnice de 1 t abur/oră/cazan.

Tot în anul 1959 s-a montat în gara Margina un rezervor metalic şi două în fabrică, cu instalaţie de încălzire şi purificare a combustibilului calorifer.

În cursul anului 1965 fabrica a fost racordată la sistemul electroenergetic naţional printr-un post aerian de 250 K.v.a. Ulterior s-a făcut alt post, în cabină zidită (1970) cu două transformatoare de câte 400 K.v.a. fiecare.

În anul 1962 s-a construit o magazie pentru produsele finite, cu patru etaje, dotată cu lift. Tot acum se construieşte şi atelierul de pictură.

În anul 1961 a ars cantina fabricii, fiind construită în majoritate din lemn, astfel că tot în acest an pe acelaşi loc, se construieşte o cantină nouă, la etaj fiind amplasat clubul fabricii.

În anul 1952 – 1955 necesarul de cadre tehnice de specialitate a fost acoperit prin încadrarea în fabrică a câtorva promoţii de de absolvenţi ai şcolii medii tehnice ce a funcţionat pe atunci. Dintre aceştia amintim pe: Neagu Aron Viorel (devenit şi director), Macavei Ioan, Mocanu Ana, Boldea Simion, Simonfi Pavel, Giurgiu Ştefan, Pod Aurel, Sas Alexandru, Kereki Ema, Barta Edita, Boja Eva, Bugnea Ioan, Olaru Maria, Ioaneş Victoria, Boldea Elena, Ivănescu Elisaveta etc. Necesarul de maiştri a fost acoperit prin trimiterea an de an la Grupul Şcolar MIU din Turda a muncitorilor ajunşi la treptele de calificare superioară. Amintim pe: Jeflea Constantin, Cuciurean Ioan, Petrescu Valer, Bujor Gheorghe, Hanc Damian, Ciocan Ioan, Vasiliu Ioan, Pleşa Gheorghe, Giurgiu Petru, Paicu Aurel, Stan Vasile, Bălăşel Nicolae, Moştior Viorel.

De la 200 – 220 salariaţi cât avea fabrica în 1948 s-a ajuns ca în 1979 să depăşească 1.500.

Cadrele cu studii superioare, ingineri, subingineri şi proiectanţi modele au fost asigurate de Institutul „Traian Vuia” din Timişoara şi Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Timişoara precum şi Universitatea „Babeş Bolyay” Cluj Napoca. Amintim pe inginerii: Mateoc, Dragu, Seculici Gheorghe, Suceneanţu Dumitru, Wambach Ioan, Oprescu Ion, Lihor Laza Vasile, Labău Florian, Medrea Cornel, Medrea Marinela, Mioc Liviu şi mai târziu Vajda Ileana, Pozsar Iosif şi economiştii: Chifuleac Gheorghe, Titel Ioan, Bălu Ioan, Şimon Gheorghe, Lăzărescu Ion.

Forul tutelar al întreprinderii începând cu 1 iulie 1971 a fost Centrala Sticlei şi Ceramicii Fine Bucureşti (C.I.S.C.F.). Între 1 octombrie 1969 şi 1 iulie 1971 a făcut parte împreună cu Întreprinderea „Vitrometan” Mediaş şi Întreprinderea de Sticlărie Avrig din Combinatul de Sticlă Mediaş.

Începând cu 1 iulie 1971 din CISCF Bucureşti mai făceau parte încă 29 de întreprinderi: I.A.S. Bucureşti, I.S.P. Dorohoi, I.E.M. Miorcani, I.S. Poiana Codrului, I.S. Gherla, I.E.P.M.N. Văleni de Munte , I.S. Vitrometan Mediaş, I.S. Azuga, I.S.F. Sighişoara, I.S. Prahova Ploieşti, I.S. Târgu Jiu, I.P. iris Cluj Napoca, I.S. Bistriţa, I.P. Alba Iulia, I.F. Pădurea Neagră, I.S. Turda, I.P. Curtea de Argeş, I.S. Bercea, F.S. Suceava, S.C.M. Blăjoi, I.G. Mediaş, I.G. Târnăveni, I.G. Buzău, I.G. Scăieni, I. Fibre şi Ţesături Bucureşti, I.C.P.T.S.C.F. Bucureşti şi I.S. Avrig. În anul 1971 ia fiinţă în cadrul Centralei Industriei Sticlei şi Ceramicii Fine, aparţinând de Ministerul Industriei Uşoare – Institutul de Cercetări pentru Sticlă şi Ceramică Fină (ICPTSCF).

Între anii 1975 – 1980 Întreprinderea s-a dezvoltat şi modernizat. Proiectul a fost elaborat de către I.P.I.V. Bucureşti. Volumul total al investiţiilor alocate pentru dezvoltare a fost de 32.500.000 lei. Lucrările de Construcţii au fost executate de Trustul de Construcţii Industriale Timişoara. A fost construită o nouă hală pentru atelierele de finisaj, amplasate în ordinea fluxului tehnologic, terminând cu un spaţiu pentru ambalaj şi depozit produse finite. Vechea hală a cuptoarelor a fost prelungită, s-a construit un coş de fum înalt de de 52 m de către echipa condusă de Mitran Ioan de la Târgu Jiu. Tot acum se construieşte turnul de amestec cu o înălţime de 39 m şi se face legătura vechii hale de recoacere cu hala nouă de finisare, nou construită. În continuare s-a amenajat între hala cuptoare şi finisare, un grup social, la parter fiind vestiarele şi duşurile pentru femei iar la etaj pentru bărbaţi.

Fabrica de sticlărie după dezvoltare şi modernizare

Pe lângă directorul întreprinderii Schweller Francisc şi inginerul şef Pasăre Ion, au urmărit realizarea investiţiilor şi tehnicienii Homojdean Filimon şi Creţan Nicolae, precum şi inginerul Codru Vasile, şeful biroului mecano-energetic.

În construcţia cuptoarelor şi-au adus un aport deosebit şi echipa de zidari formată din: Obeadă Livius, Beşelău Ionel, Matei Ionel, Ciorega Marinel, Părău Ionel etc.

Cuptoarele au fost înzestrate cu aparatură modernă de control şi înregistrare a parametrilor tehnologici ca: debit, presiune, temperatură, tiraj, nivelul sticlei etc. În reglarea AMC-urilor s-a remarcat Davidoni Ioan.

În anul 1985 fabricile de sticlă şi ceramică trec de la M.I.U. la Ministerul Industriei Lemnului şi Materialelor de Construcţii (MILMC).

Întreprinderea producea în aceşti ani articole fine de menaj. Sticla produsă era:

  • sticlă silico-calco-sodico-potasică;
  • sticlă colorată pentru adaosuri;
  • sticlă intens colorată pentru suprapunere în şase culori (überfang);
  • sticlă uşor fuzibilă tip „eis”;
  • sticlă fosfatică, destinată agriculturii şi aviculturii.

Din producţia realizată, un procent de 80 – 85 % era destinat exportului. Ţările în care se exportau produsele Fabricii de Sticlărie din Tomeşti erau: R.F. Germania, S.U.A., Austria, Elveţia, Franţa, Spania, Italia, Irlanda, Noua Zeelandă, Canada, Olanda, Australia etc. În această perioada fabrica a avut relaţii stabile cu peste 30 de firme străine.

Prelucrarea topiturii de sticlă la ţeavă

Pe data de 3 mai 1985 la Fabrica de Sticlărie Tomeşti a avut loc o premieră mondială, doi cercetători de la Institutul Agronomic din Timişoara, prof. dr. Marin Miloş şi dr. ing. Aurel Contrea au realizat sticla fosfatică polimetalică.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *