Urmăresc cu plăcere o serie de documentare realizate în SUA, referitoare la fotografia wildlife și în mod involuntar tânjesc la astfel de locații și la toate oportunitățile pe care ți le oferă acestea. Și stând așa relaxat pe spătarul scaunului, brusc se umflă ambiția și patriotismul în mine și îmi zic ca o parte din minunățiile alea le putem găsi chiar la doi pași de ieșirea din oraș. Îmi amintesc foarte clar cum, în drumețiile făcute în copilărie, treceam de nenumărate ori pe lângă copaci sau bolovani acoperiți de mușchi, pe lângă cascade spectaculoase sau rămâneam cu respirația tăiată în fața unui peisaj de vis. Și dacă la echipamentul propice pentru ”vânătoarea” de urși, căprioare sau alte animale din fauna autohtonă pot deocamdată doar să visez, echipamentul din dotare nu mă poate împiedica să mă apropii de subiecții care nici nu fug de mine, nici nu mă văd ca pe o amenințare și nici ca pe un ospăț căzut cu generozitate din cer. 😉 Și dacă adăugăm și faptul că oricum aveam planificată o vizită în zona în care am copilărit totul se potrivea întocmai ca niște piese de puzzle așezate cu grijă și răbdare de o mână nevăzută.

Sâmbătă dimineața observ cu bucurie că planetele se aliniaseră în favoarea mea, iar orașul e acoperit de o ceață deasă, motiv pentru care am ales ca rută de deplasare vechiul drum ce trece prin Dealul Viilor, în detrimentul prea mediatizatei autostrăzi Lugoj-Deva, denumire prea pompoasă pentru cei 30 de Km amărâți care sunt dați în folosință în momentul de față. Speram să pot prinde câteva cadre cu pădurea de lângă Ana Lugojana cufundată în ceață.

Ca un șofer prevăzător, conștient și disciplinat cum mă consider, mi-am planificat că voi opri în parcarea de lângă Ana Lugojana în loc să opresc mașina undeva pe carosabil și să folosesc binecunoscutul ”park anywhere button”, nepăsător la faptul că îi pun în pericol pe colegii de trafic. Odată ajuns acolo, în fața mea s-a așternut un peisaj mai dramatic decât mă așteptam, iar asta nu se datora ceții, ci grămezilor de gunoaie care se întindeau adânc în pădure, ca o râie care se întinde cu răbdare cucerind centimetru după centimetru.

Degeaba exista din loc în loc câte o masă cu băncuțe (noi), încadrate de câte două coșuri de gunoi mari. Acestea din urmă sunt goale, iar grămezile de gunoi răsar dintre frunze la câțiva metri distanță mai ceva ca ghioceii. Cu greu am găsit un loc de unde să trag câteva cadre în care să nu prind și pet-uri de plastic, pungi sau ambalaje aruncate la întâmplare.

Ajuns la Valea lui Liman am pornit-o pe un drum forestier, iar apoi am cotit la stânga spre un loc unde știam că florile de primăvară sunt scăldate de soarele dimineții.

Soarele nu m-a așteptat și deja se ridicase prea sus, iar lumina lui deja făcea prea puternic contrastul dintre zonele umbrite și cele luminate, așa că am renunțat pentru moment la cadrele cu trunchiuri năpădite de mușchi, am tras câteva cadre close-up, după care mi-am îndreptat atenția în vale, spre pârâul ce curge spre motelul Valea lui Liman pentru a se revărsa mai apoi în Bega. Acolo, în vale, umbra încă acoperea albia pârâului, moment ideal pentru câteva cadre cu timp de expunere mai lung, ajutat fiind și de filtrele ND (cu densitate neutra). Am ochit un loc unde apa își făcuse cale printre două stânci acoperite cu mușchi și mă îndreptam încântat spre acel loc gândindu-mă deja cum ar trebui să-mi așez trepiedul. Coborând malul puțin abrupt constat ca totuși … ceva mă așteptase: o pungă cu gunoi. Mă așteptase pe mine, așa cum te așteaptă și pe tine nenumăratele pungi și grămezi de gunoi de pe tot cuprinsul României. De câtă ipocrizie poți da dovadă dacă îți aduni gunoiul într-o pungă, îl cari să zicem 2-3 km și apoi îl arunci pe malul pârâului la maxim 400 de metrii distanță de motel, loc unde cu siguranță aveai un coș de gunoi la dispoziție?? Nu! Intenția în cazul asta nici nu mai conteaza, ci doar fapta. Oare care din cele două fotografii de mai jos ai prefera să o printezi și să ți-o agăți pe perete? Probabil niciuna, pentru că nu e cine știe ce cadru, dar presupunând ca ai de ales între cele două…

Noi românii ne pricepem foarte bine să ne plângem și să gasim cate un vinovat pentru orice. Și odata ce acel vinovat a fost găsit nici nu mai contează că problema încă persistă … poate să se prăvălească cerul pe noi, dacă arătăm cu degetul ne considerăm ca și salvați. Dar pentru mizeria care ne înconjoară la tot pasul nu poate fi acuzat nici Băsescu, nici Ponta, nici guvernările precedente și ghici! …nici măcar Dumnezeu! Noi suntem singurii vinovați pentru faptul că toată țara noastră e acoperită de gunoaie! Chiar și în zonele cele mai ascunse din pădurile noastre dai de pet-uri, pungi sau cutii de conserve aruncate la întâmplare. Cum poți să ai pretenția să fi respectat de alții din moment ce tu nu dai dovadă nici măcar autorespect? Păi da, dar nu te vede nimeni, nu? Sau cei cu care ești în momentul ăla tolerează sau fac și ei la fel. Și din moment ce nu te vede nimeni nu te poate arăta nimeni cu degetul, deci vinovatul nu ești tu. Dar gândește-te că poate peste câțiva ani te vei plimba pe acolo cu copilul sau nepotul tău, iar el va vrea să-și spele fața în apa rece de munte. Tu nu-l lași, pentru că albia pârâului e plină de gunoaie aruncate la întâmplare de nevinovați ca tine. Și atunci în privirea întrebătoare a copilului sau a nepotului tău vei vedea degetul îndreptat spre tine. TU în acel loc ai aruncat o pungă cu gunoi … prima din acel loc! TU ești vinovat împreună cu toți cei care ți-au urmat exemplul. Tu ești vinovat că fiul tău nu se poate bucura de apa rece și curată de munte, apă pe care tu la vârsta lui aveai curajul chiar să o bei!

Am înțeles că acel drum forestier e în curs de reabilitare, deci va fi din ce în ce mai accesibil cu mașina. Nici nu știu dacă să mă bucur pentru asta sau nu. Cert e că am făcut fotografia de mai jos gândindu-mă că poate anul viitor nu voi mai putea face asta … poate că albia va fi plină de pet-uri așa cum e fiecare cascadă sau dornă de pe Bega.