Iubirea pierdută

Era doar o chestiune de timp până să ajung să abordez şi acest subiect, pentru că oricât de dureros ar fi, ne place să ne reamintim din când în când.

Weekend-ul trecut am fost la Tomeşti pentru câteva ore şi nu, nu am mers ca să hoinaresc prin pădure cu aparatul foto la gât, nici special pentru a-mi vizita parinţii (cu toate că fac asta ori de câte ori am ocazia), ci am mers acolo pentru a fi prezent la meciul pe care băieţii de la A.S. Tomeşti urmau să-l dispute împotriva celor de la Tapia. A trecut multă vreme de când am fost ultima oară la un meci, iar motivele … unii le ştiu, alţii le intuiesc, cert e că n-are rost să le înşir aici, bine că am reusit macar acum.

După o scurtă vizită în vestiar pentru a-i saluta pe baieţi şi a le ura bafta, m-am îndreptat spre teren pentru a-mi căuta un loc de unde să văd bine şi să prind şi nişte cadre cât mai interesante. Între noi fie vorba, acel loc nu l-am gasit, sfârsitul meciului prinzându-mă până la urmă la mică distanţă de linia de tuşă dând indicaţii şi încurajându-i pe foştii mei coechipieri (deh, obişnuinţa, bat-o vina!). De ce am ajuns în situaţia asta? Foarte simplu, încă din momentul în care am călcat iarba terenului de la Valea lui Liman am început să mă simt ca înainte, când încă mai jucam. Simţeam că trebuie să fac încălzirea, să-mi ud mănuşile, să verific fiecare minge de joc şi să-mi încurajez colegii după fiecare 5 minute. Deja mă gândeam cam cum ar juca adversarii, ştiam că Gelu trage bine de la distanţă şi e mingicar, Cristi e fundaş bun şi înalt, care urcă şi în careul meu pentru loviturile de colţ, Feri e mic şi rapid şi … aud fluierul arbitrului chemând echipele la centru, iar eu îmi dau seama că nu sunt echipat şi nici n-o să fiu, din simplul motiv că nu mai joc de cel puţin 3 ani.

Normal că m-au năpădit amintirile, parcă simţeam din nou mirosul ierbii de care-mi lipeam faţa după câte un plonjon, durerea vânătăilor provocate de crampoanele adversarilor sau de duritatea terenurilor de zgură din timpul junioratului. Mi-am amintit de satisfacţia pe care o trăiam când salvam un gol ca şi făcut şi agonia trăită la fiecare gol primit; bucuria câştigarii unui trofeu, dar şi tristeţea ce mă năpădea când îl scăpam printre degete; sunetul mingii când se oprea în palmele mele, dar şi pe cel care se auzea când lovea plasa; căldura, noroiul, ploaia, zăpada, efortul, plăcerea, ciuda, bucuria, spectatorii, poarta, centrare, mingea, mingea, ma înalţ, o prind şi … poc!!, parcă a răsunat toată valea! Amintirile se opresc aici pentru că de fiecare dată când revin, se termină cu momentul în care faceam încălzirea pentru ultima oară, momentul în care mâna mea a facut “poc”!

9 comments:

  1. Partea frumoasa e ca am avut ce relata. 🙂 În ceea ce priveste pasiunea, ehee … e ca prima dragoste! 😀

Leave a Reply to Bela Cancel reply