Oricât ai incerca să negi asta şi chiar dacă mergi mai departe, chiar dacă încerci s-o ignori, să te ascunzi de ea gândindu-te că “ochii care nu se văd se uită”, sau indiferent cât de tare te-a rănit, oricât ai încerca să te minţi că ţi-a trecut, ea e mereu acolo în sufletul tău şi doar te obişnuieşti cu prezenţa ei. Iar în momentul în care ai impresia că nu-ţi mai poate provoca niciun fel de emoţie în cazul în care te reîntâlneşti cu ea, o să ai surpriza să realizezi că nu-i aşa şi că tot ce ai crezut că nu mai simţi … ai simţit tot timpul fără să conştientizezi asta. Da, poţi trăii fără ea, poţi încerca să-i atenuezi lipsa concentrându-te asupra altor pasiuni, dar asta nu înseamnă că ţi-a trecut, pentru că iubirea pură e incurabilă.

Poate sună neobişnuit de romantic pentru conţinutul acestui blog, însă chiar sunt convins de ceea ce am scris mai sus … acum, mai mult ca oricând.

Am scris prea puţin aici, pe blog despre acest lucru şi tocmai de aceea cred că a venit timpul să privesc realitatea în faţă.

Iubeam fotbalul cu mult timp înainte să asist la prima specială de raliu, îl iubeam în cel mai pur mod posibil … făcând abstracţie de interesele unora, de mizeriile din “spatele cortinei”, de orgolii, nepotisme şi orice altceva de acest gen ce umbreşte sportul românesc şi nu numai. Iubeam jocul de fotbal şi încă-l mai iubesc, doar că acum e un exemplu real de iubire imposibilă şi irealizabilă. Nu pot uita replica medicului de la urgenţe în momentul în care am întrebat dacă voi mai putea juca vreodată: “Câştigi mulţi bani de pe urma lui? Nu? Atunci de ce-ţi pasă? … Oricum, NU, ca portar NU!”. Dacă mâna mea nu semăna atunci cu un catarg frânt mişcat aleator de suflul vântului jur că l-aş fi pleznit!! Eu am întrebat daca mai pot juca, nu daca mai pot câştiga bani din fotbal!!

Îmi plăcea la nebunie să joc … în curtea şcolii, pe maidan, în cupe şcolare, intersate sau universitare, în campionate oficiale sau neoficiale. Nu pentru scor, nu pentru bani, nu pentru faima sau renume, ci pentru mine, pentru că iubeam jocul de fotbal. Am avut chiar o perioadă în care jucam în două meciuri pe weekend la două echipe diferite (din ligi diferite), am avut chiar şi două meciuri în aceeaşi zi. La un moment dat s-a petrecut o fază foarte funny, când arbitrul de centrul de la partida de dimineaţă a fost tuşier la partida de după-masă, iar când am dat mâna cu arbitrii, acesta, cu ochii cât cepele m-a întrebat dacă am un frate geamăn care e tot portar.  :- ))

N-am “trântit” niciun meci şi chiar am cerut să fiu schimbat în momentul în care mi s-a pus în vedere că trebuie să pierdem meciul.  Cel mai mult mi-a plăcut faptul că reacţia mea i-a motivat pe coechipieri şi chiar am câştigat la scor acel meci, pe tot parcursul caruia în spatele porţii mele statea un reprezentant al echipei adverse care tot mărea suma ca la licitatie. Chiar dacă pentru el primul “nu” n-a însemnat nimic, pentru mine ar fi fost clar şi daca nu-i raspundeam. 😉

Am trăit la intensitate maximă fiecare minut jucat, iar tristeţea unei înfrângeri era atenuată întotdeauna de bucuria de a fi pe teren şi a juca.

Apoi, am avut impresia greşită că dacă nu mai am nicio tangenţă cu acest sport, dacă nici măcar la meciurile de la tv nu mă mai uit, va trece şi la un moment dat nu va mai durea atât de tare faptul ca nu mai joc. Greşit! M-am înşelat! Şi acum, după mai mult de patru ani de la accidentare parcă încă aştept cu nerăbdare meciul viitor, încă mai visez noaptea că plonjez după mingea şutată înspre poartă, încă oftez când dau cu ochii de echipamentul împăturit cu grija şi aşezat într-un dulap pe care-l deschid foarte rar şi încă am tendinţa să-mi caut ghetele de fotbal când mă echipez pentru ski sau pentru o tură cu bicicleta. Poate mă repet, dar asta nu ar face decât să întărească ceea ce am scris mai sus: mi-e un dor nebun de mirosul ierbii strivite pe echipament, de sentimentul indescriptibil ce-l aveam după o “paradă” reuşită, de sunetul mingii când se lipea de palmele manuşilor … mi-e dor să-mi coordonez echipa plimbându-mă prin careul de 16 metrii, să-i felicit, să-i cert, să-i calmez; mi-e dor de vânătăile şi juliturile provocate de terenurile tari şi … incredibil!!! … mi-e dor să primesc un gol!

Nu! Nu dispare! Dacă ai iubit cu adevărat ceva sau pe cineva şi acum ai impresia că a trecut sau că va trece odată cu timpul, te înşeli şi te minţi singur! :- )